Această
metodă de preparare a unei foarte delicioase salate de icre, este mai puțin
cunoscută. Eu o știu de la mama mea. Mama doar așa prepara salata de icre,
numai din icre proaspete, atunci cand tata mergea la pesciut (mai mult ca însoțitor,
decât ca pescar) împreună cu vecinul și
prietenul său pictorul și profesorul Costache Radinschi.
Mai
târziu, pe la începutul anilor 60, când eram elevă prin clasa a VI-a, a VII-a,
în cadrul orelor de ”Lucru manual”, o dată pe lună făceam ”Gospodărie”. În timpul
acestor ore am învățat să facem printer alte
delicioase aperitive, salata din icre de scumbie sărată, care pe atunci era
foarte ieftină și era nelipsită din alimentara unde se vindea din butoaie de tablă.
Vânzătorii le cunoșteau care erau cu lapți și care cu icre, așa că dacă îl
cunoșteai pe vânzător, sau dacă era unul amabil, îți puteai alege scrumbii doar
cu icre, de exemplu.
Octavian
Stoica, în cartea sa ”De-ale gurii din bătrâni”, descrie cu binecutu-i talent, această metodă
de preparare a icrelor, chiar în primul capitol.
<ăcea mare haz
memorialistul Victor Bilciurescu pomenind de un oarecare căpitan Guriță,
"un original" (!), care "lua trenul spre Ploiești, cobora în
gară, lua o salată de icre, vestită în restaurantul gării Ploiești,
specialitate "Gherea", și se înapoia la București, ceea ce făcea să
cheltuie aproape unsprezece lei clasa I-a dus și întors, ca să mănânce între
două trenuri o salată..." Se pare însă că nu-i era drumul degeaba, căci
Gherea nu era numai un intelectual subțire, ci și "un prinț al bucătăriei
românești", asa cum a încercat să fie, dar cu ghinion, Caragiale, în altă
gară, ce-i drept, adică la Buzău.>>
Iată
rețeta, descrisă de Octavian Stoica și ilustrată de mine:
<<Alta era
salata cu pricina, de icre rosii de crap: icrele proaspete se spalau si se
curatau de pielite, li se dadea sare si se puneau intr-un castron de table
deasupra unei cratiti cu apa fierbinte,
ca sa se-nroseasca,
dupa care se frecau
incet si indelung cu untdelemn de masline, din belsug, cu zeama de lamaie cat
cuprinde, cu piper negru rasnit
si cu putina ceapa de apa, din cea dulce,
tocata ca pasatul.
Si-as mai zice eu - care stiu si pretul tuicii, cand
e rece si bauta dintr-o data - noroc, si gata,
"Paharutu-i
cat un cui,
Cat il pui la gura, nu-i",
ca nu-s la locul lor salatele de icre de peste de
balta decat mancate cu paine neagra, calda, luata de la gura cuptorului si
rupta in patru, cu palmele. Asa! >>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu